În mod logic, democratic și pe cale de consecință (vezi inițiatorii moțiunii de cenzură), președintele Nicușor Dan ar fi trebuit să îl desemneze pe liderul PSD pentru a forma un nou guvern. Cu o anumită îngăduință și pe fondul poziționărilor contradictorii ale partidelor parlamentare, președintele l-a scutit pe Sorin Grindeanu de umilința de a nu primi votul de învestitură (gest care ar fi dus, probabil, la o rapidă debarcare din fruntea PSD). Însă și celelalte scenarii erau sortite eșecului, întrucât scena politică românească pare prinsă într-un șah-mat fără soluție.
„Soluția Tomac” (un pic independent, un pic angajat politic, deloc tehnocrat, un pic europarlamentar, dar și consilier prezidențial – o struțo-cămilă sui generis) a fost, în această logică, singura mutare pe care președintele o avea la dispoziție. Cei care o critică și îi reproșează decizia se înșeală. Da, putea fi numit Grindeanu, pe motiv că reprezintă „partidul care a dat jos Guvernul și a generat această criză politică”, însă un asemenea gest ar fi oferit satisfacție doar liberalilor lui Bolojan. În mod matematic, un guvern PSD nu poate trece fără sprijinul PNL sau AUR.
În spațiul public apar și voci care susțin că președintele „refuză AUR”. Că partidul suveranist, creditat cu procente importante, ar trebui lăsat la guvernare pentru a demonstra că nu are soluții, nu blocat în opoziție. Însă o asemenea abordare ridică întrebarea: cum ar putea partidele proeuropene, la un an după teama unei posibile guvernări suveraniste, să se retragă și să ofere puterea tocmai acestora? O asemenea perspectivă ar fi o anomalie politică.
Soluția Tomac este consecința deciziei PSD-ului de a-și apăra privilegiile în fața tăvălugului numit Ilie Bolojan.
Privită din alt unghi, această formulă are și posibile avantaje: tensiunile dintre liderii social-democrați și fostul premier Ilie Bolojan ar putea fi detensionate. În același timp, un guvern Tomac s-ar putea concentra pe îndeplinirea jaloanelor și ar miza pe susținerea, convenită și asumată, a partidelor proeuropene pentru adoptarea acestor reforme. Reformele majore nu par să fie, în acest context, în aria sa de acțiune.
Un asemenea executiv ar putea funcționa până la alegerile din 2028, în absența unor schimbări semnificative pe scena politică românească.
