Anul 2026, dedicat artistului Constantin Brâncuși, oferă prilejul unei reflecții asupra rădăcinilor operei sale și asupra legăturilor dintre sculptura modernă și arta populară românească. Spiritul creației sale rămâne profund ancorat în universul satului românesc, iar Maramureșul ocupă un loc simbolic în această ecuație culturală.
În cultura tradițională maramureșeană, lemnul nu este doar material de construcție, ci limbaj identitar. Casele, porțile, bisericile și obiectele de uz casnic sunt sculptate cu motive geometrice repetitive, încărcate de sensuri cosmice și spirituale. Stâlpii caselor tradiționale, verticali și ritmați, devin adevărați „axis mundi”, legături simbolice între pământ și cer.
Aceeași relație sacră cu lemnul se regăsește și în creația timpurie a lui Brâncuși. Sculptorul reduce forma la esență, asemenea meșterilor populari care nu urmăresc ornamentul gratuit, ci semnul, adică semnificația.
Una dintre cele mai cunoscute lucrări ale lui Brâncuși, Coloana Infinitului, pare să reia, într-o formulă abstractizată, ritmul vertical al stâlpilor sculptați din Maramureș. Modulul romboidal repetitiv trimite la ideea de continuitate, de infinit, dar și la repetiția motivelor tradiționale întâlnite pe elementele arhitecturale țărănești.
Asemănarea nu este una de copiere, ci de viziune: atât Brâncuși, cât și meșterul popular maramureșean lucrează cu arhetipuri – stâlpul, coloana, verticalitatea – ca simboluri ale ordinii universale. În acest sens, „Coloana infinitului” poate fi citită și ca o transfigurare modernă a satului românesc, dusă la nivel de artă universală.
