De ani de zile, taxele și impozitele locale au fost indexate doar cu inflația, fără a suferi creșteri majore, din considerente electorale. Cu alte cuvinte, primarii și consilierii locali au apreciat că nu e oportun să provoace emoții sau revoltă în rândul cetățenilor cu drept de vot, pentru niște amărâte de taxe și impozite, care oricum nu ajung pentru a cofinanța proiectele edilitare, iar diferența oricum o vor primi de la Guvern. Vorbim aici preponderent de edilii din comunele.
Dar actualul premier, personaj nemaivăzut vreodată în peisajul politic românesc postdecembrist, ca locatar al Palatului Victoria, și-a propus să renunțe la această practică de subvenționare la nesfârșit a administrațiilor locale ineficente și le-a cerut tuturor primăriilor să… lase populismul de-o parte și să actualizeze taxele percepute de la populație. E drept, ajustarea a fost pe alocuri și de 100%. Și asta a durut. Atât pe contribuabil (diferența față de anul trecut e substanțială), cât și pe edil (pentru că și-a luat toate bobârnacele de la localnicii furioși). Furioși la rândul lor, primarii au ieșit în fața opiniei publice (cu comunicate de presă, cu postări pe site-ul oficial al instituției, cu mesaje video…) și au jurat că nu e inițiativa lor, că nu e vina lor, că ei nici usturoi nu au mâncat și nici gura nu le miroase, că Ilie Sărăcie e de vină, așa că, la următoarele alegeri, să nu uite acest lucru.
Mai mult ca sigur că șeful Executivului (supranumit “Lăutarul”, de liderii social-democrați) nu va supraviețui o veșnicie în această funcție, dar deciziile lui vor rămâne valabile, iar edilii vor răsufla ușurați că au scos castanele din foc cu mâna altuia.
“Dacă vrei să trăiești ca într-o țară europeană, trebuie să accepți și costurile care vin la pachet. Inclusiv costul de a fi proprietar”, scria un agent imobilar pe contul său de LinkedIn, referindu-se la acest aspect, al taxelor locale majorate. Și a continuat: “În Berlin, impozitul anual pe o proprietate de 500.000 euro sare de 4.000 euro. În Paris, 5.000-6.000 euro anual e standard. În București? Puțin peste 1.000 de lei (adică 200 de euro) în multe cazuri”. Sigur, veți zice ceva despre nivelul de salarizare, dar nu au fost puțini cei care au recunoscut că, da, au avut de plătit mai mult, dar cine are o proprietate și nu își permite să-și plătească impozitul înseamnă că nu merită să fie proprietar.
La ce se referă? La faptul că în România sunt mulți proprietari (în special de apartamente) făcuți la “apelul bocancilor”, adică pe ochi frumoși, printr-o decizie politică, tot electorală, evident, în anii 90, după Revoluție.
Tu în ce categorie te încadrezi?
