Oamenilor le e scârbă de ei. Le cumpără otravă de la magazinul de chimicale, în speranța că vor scăpa de ei. Definitiv. Sunt o pacoste, fiind considerați mai periculoși decât lepra. Sunt oportuniști și nu ezită să atace omul dacă sunt încolțiți. Îl mușcă, iar saliva lor otrăvitoare se amestecă cu sângele și infestează tot corpul. Sunt mamifere rozătoare omnivore, din familia muridelor. Au culoarea cenușie, cu coada lungă acoperită cu solzi în formă de inele. Trăiesc pe lângă locuințe, hambare, depozite, unde găsesc hrană din belșug, fără prea mare efort. Li se spune șobolani. În popor, guzgani.
Nimeni nu și-i dorește ca animale de companie, deși, uneori, anumite partide pactizează cu ei și fac alianțe guvernamentale dintr-un soi de masochism inexplicabil. Evident, aici vorbim despre șobolanii roșii, pentru că există și o astfel de „specie”. Iar denumirea nu vine de la culoarea ochilor sticloși, ci de la culoarea carnetului de partid, pe care îl poartă în buzunarul de la piept, cu ostentație și o mândrie fals patriotică.
Dacă vă gândiți la filmul omonim realizat în 1991 de Florin Codre, un artist plastic în vogă prin anii ’80, trebuie precizat că, pe firul roșu care unește destinele nomenclaturii comuniste cu cele ale potentaților zilei, se urcă un păianjen veninos, care nu are nimic de-a face cu cascadoriile din peliculă, ci mai degrabă cu liderii machiavelici ai formațiunii.
Șobolanii roșii își lasă țara de izbeliște, fără niciun sentiment de culpabilitate. Interesele lor sunt mai presus de interesele țării. Bine, asta nu înseamnă că cineva și-i dorește la putere o eternitate și ceva.
„Ajunge!”, strigă ei. „Ne-am săturat de austeritate!” — adică de orice limită. Vor bani, privilegii, libertate totală de mișcare. Legea? Un detaliu. „Cine-mparte, parte-și face” rămâne singura doctrină aplicată consecvent.
Șobolanii roșii nu conduc — consumă. Nu administrează — devorează. Țara nu e responsabilitate, e resursă. Iar când pleacă, nu lasă în urmă decât goluri, datorii și miros greu.
Ieșirea lor din scenă nu e demnă. Nu e nici măcar discretă. E zgomotoasă, murdară și plină de combinații de ultim moment. Pentru că, inevitabil, pregătesc revenirea. Mereu.
